Conform ICD-101, tulburarea de anxietate generalizată sau GAD este caracterizată prin anxietate persistentă și îngrijorare excesivă, care nu sunt legate de un context specific. Aceasta poate include tensiune psihică, dificultăți de concentrare, probleme de somn, oboseală și simptome fizice precum transpirație, amețeli sau disconfort gastric. Tulburarea apare mai frecvent la adulți (în special la femei), iar riscul poate crește în contexte de stres, vulnerabilitate sau dificultăți financiare. (p. 197–198).

Deși am vorbit despre anxietate în terapie și pentru o vreme am crezut că am înțeles-o și am așezat-o la locul ei, maternitatea a scos-o din nou la suprafață.

Credeam că, dacă citesc suficiente cărți, dacă urmez cursuri, dacă discut cu diverși specialiști voi fi cumva pregătită, dar maternitatea nu vine cu un manual care să se potrivească perfect copilului tău, corpului tău sau nopților nedormite care te pot face să nu te mai recunoști. Poți să știi teoria despre somn, alăptare, diversificare sau pusee de creștere, iar în momentul în care copilul plânge și tu nu știi de ce, toată informația se transformă într-un zgomot de fundal.

Cum alini pe cineva care nu-ți poate spune ce îl doare? Cum ajuți o ființă mică, aflată abia la început de drum, într-o lume care pentru ea se schimbă de la o săptămână la alta?

Imagine generată cu ChatGPT. Copyright @mind-shift.blog

După ce te aduni (și dormi), îți dai seama că uneori tot ce poți face este să fii prezent ca și părinte. Să stai acolo, cu neputința de a nu putea alina complet o ființă mică, dependentă de tine, pe care îți dorești să o protejezi de tot ce e greu, rău sau imprevizibil. Iar asta este o treabă a naibii de grea, care nu se împacă deloc bine cu anxietatea. Însă o dată ce m-am împăcat cu ideea că anxietatea va fi acolo oricât lucrez cu eu mine, singură sau în terapie, lucrurile pare că s-a liniștit.

Studiul realizat de S. Malik et al. (2022)2 arată că riscul de reapariție a anxietății nu dispare rapid după remisie, ci poate persista pe termen lung, ceea ce sugerează că unele persoane rămân vulnerabile chiar și după ani în care au părut recuperate. Cu alte cuvinte, faptul că anxietatea revine uneori nu înseamnă neapărat că „nu ai lucrat suficient cu tine”, ci că există contexte și predispoziții care o pot reactiva.

Această perspectivă m-a ajutat să privesc anxietatea altfel și să caut, pe cât posibil, să o folosesc în beneficiul meu dacă tot și-a pus în minte să mă însoțească în viața asta. Mi-am dat seama că o parte din motivul pentru care am reușit de-a lungul timpului să fiu organizată, atentă la detalii, să caut soluții și să observ mici schimbări, vine tocmai din această anxietate. Dar, ca orice mecanism de apărare, vine cu un preț. Uneori, prețul se vede în oboseală și în tensiunea din corp, iar alteori se vede în firele albe care par să apară tot mai des, ca niște mici semne ale tuturor grijilor pe care le-am purtat în tăcere.

Pentru că anxietatea nu rămâne doar în minte. Ea se mută și în corp și se vede în felul în care dormi, reacționezi sau te concentrezi. W. Scholten et al. (2021)3 subliniază că anxietatea generalizată poate afecta starea fizică prin manifestări precum iritabilitate, dificultăți de concentrare, transpirație, tensiune musculară sau tulburări de somn. Iar când devii părinte, toate aceste reacții pot deveni și mai vizibile, pentru că oboseala și imprevizibilul își fac simțită prezența în fiecare zi.
În ceea ce privește strategiile de gestionare, participanții studiului au menționat metode precum meditația, scrisul în jurnal, exercițiile fizice, yoga sau alte activități de relaxare. Astfel de practici pot ajuta la reducerea stresului și pot crea mici momente de reglare în mijlocul haosului. Totuși, ele nu înlocuiesc întotdeauna sprijinul psihologic sau medical, mai ales atunci când anxietatea este intensă și ajunge să interfereze cu funcționarea zilnică.

Dacă și tu te confrunți cu episoade de anxietate, înainte de a te auto-diagnostica sau judeca pentru că faci ceva greșit, discută cu un specialist. S-ar putea să descoperi, ca și în cazul meu, că anxietatea îți poate deveni un aliat bun chiar și în perioadele mai solicitante.

Îmi amintesc cum în trecut mă uitam la diverse persoane și din exterior viața lor părea aproape de ceea ce-mi doream pentru mine. Postările pe social media nu erau încă la modă, așa că percepția pe care o aveam era formată strict pe baza a ceea ce observam în raport cu viața acelor persoane. În acele momente mă întrebam de ce eu n-am noroc sau de ce mie nu-mi ies lucrurile așa cum îmi doresc. Mi se părea că totul e zadarnic, că am pierdut timpul sau diverse oportunități, că am făcut alegeri proaste sau, când eram complet dezarmată, mi se părea că am ghinion.

Cu trecerea timpului, am înțeles că toate lucrurile se întâmplă la timpul potrivit, sau cel puțin așa s-a întâmplat în cazul meu. Lucrurile pe care mi le doream s-au așezat mai bine decât mi-am imaginat iar tot ceea ce creionasem cândva în mintea mea a prins contur și în viața reală. Am trecut de la “sigur fac eu ceva greșit” la “Doamne, cât de norocoasă sunt!” și cred că o dată ce am abandonat ideea că am ghinion, am început să observ mai atent lucrurile bune din viața mea și parcă tot mai multe lucruri bune au început să se întâmple.

Imagine generată cu Gemini 3. Copyright @mind-shift.blog

În cadrul articolului 1 autorii prezintă cum percepția noastră asupra norocului influențează rezultatele pe care le obținem. Atunci când oamenii se simt norocoși, dezvoltă o imagine de sine pozitivă și sunt mai optimiști. Aceste stări întăresc încrederea în propriile alegeri ceea ce îi ajută să accepte mai ușor costurile pe termen scurt în schimbul unui beneficiu viitor mai mare. Cu alte cuvinte, persoanele care se consideră norocoase tind să creadă mai mult că merită să aștepte și că recompensa pe care o urmăresc va fi valoroasă.

Totuși, o doză de oportunitate sau șansă există în fiecare poveste. Un studiu efectuat pe peste 2000 de americani arată cum percep oamenii norocul în raport cu inegalitatea. Studiul 2 a arătat că oamenii acceptă mai ușor diferențele dintre rezultate atunci când le consideră efectul meritului, nu al norocului. În schimb, atunci când inegalitățile sunt atribuite norocului, ele sunt percepute ca mai puțin juste și generează o susținere mai mare pentru corectarea lor. Mai mult, dacă acest avantaj rezultat din „noroc” este produs de acțiunea unei autorități, oamenii consideră necesară redistribuirea acestuia și renunțarea la favoritisme.
Totodată, autorii consideră că aceste rezultate susțin teoria compensatorie și sugerează că politicile publice pot obține mai mult sprijin dacă sunt prezentate ca mijloace de corectare a avantajelor nemeritate create de stat, favoritism sau reguli arbitrare. Totuși, cercetătorii subliniază și limitele studiului: experimentul a fost online, cu mize financiare relativ mici și fără interes personal direct al spectatorilor.

Un alt lucru de menționat despre noroc este că uneori nu se întâmplă de la sine, ci presupune anumite alegeri, acțiune și disponibilitate. În plus, e important de menționat că a avea noroc/succes nu reflectă pe deplin valoarea unei persoane. Autorii articolului 3 susțin că succesul vizibil nu ar trebui considerat o dovadă a valorii reale a unei persoane, deoarece acesta poate fi influențat de diverși factori precum norocul, poziția într-o rețea socială sau profesională ori recunoașterea obținută timpuriu. În sens mai larg, studiul arată că este nevoi de sisteme de evaluare mai juste și mai inteligente care să ne ajute să navigăm prin viață fără a confunda norocul cu abilitatea.

În concluzie, e posibil ca mulți dintre noi să ne fi născut sub o stea norocoasă și să nu realizăm acest lucru pentru că devine tot mai greu să apreciem ce avem deja cu atâția stimuli în jur și atâtea “povești de succes” pe social media.
Uneori lucrurile mici și percepția noastră asupra acestora pot face diferența între “sunt norocos” VS “iar am ghinion“ deși situația la care ne raportăm este aceeași.

Imagine generată cu Gemini 3. Copyright @mind-shift.blog

Psihologul Erik Erikson și soția sa și-au petrecut o bună parte din viață pentru a descrie cele mai importante stadii/etape ale dezvoltării umane și impactul lor asupra vieții omului. Erik Erikson descrie cele 8 stadii psihologice de dezvoltare în cartea sa “Identity: Youth and Crisis”1, analizând fiecare stadiu prin prisma unui conflict pe care omul e nevoie să-l rezolve. În funcție de modul în care reușește să rezolve acest conflict, se vor dezvolta sau inhiba anumite competențe:

Etapa 1: Încredere vs. Lipsă de încredere

În această etapă timpurie, copilul învață să aibă încredere în ceilalți și în sine dacă primește grijă, iubire și răspuns constant la nevoile sale. Astfel, lumea este percepută ca sigură și previzibilă, iar această bază susține dezvoltarea ulterioară. Dacă nevoile nu sunt satisfăcute regulat, apare neîncrederea, care poate afecta mai târziu imaginea de sine și formarea identității.
Convingerea care rezultă din această etapă, conform cărții “Identity: Youth and Crisis”, este “Sunt ceea ce mi se dă“ (E. Erikson (1968), p. 107).

Etapa 2: Autonomie vs. Rușine

Între aproximativ 18 luni și 3 ani, copilul începe să își dorească independență și să ia propriile decizii. Dacă este susținut corespunzător, dezvoltă autonomie, încredere în sine și voință. Dacă este controlat excesiv, pedepsit sau umilit, poate ajunge să simtă rușine, îndoială de sine și dependență de ceilalți.
Convingerea care apare în această etapă este “Sunt ceea ce pot decide să fiu“ (E. Erikson, 1968, p.114).

Etapa 3: Inițiativă vs. Vinovăție

Între 3 și 6 ani, copilul devine curios, activ și orientat spre explorare, joc și stabilirea de scopuri. Dacă această inițiativă este încurajată, se dezvoltă sentimentul de scop, ambiția și dorința de a experimenta roluri noi. Dacă este pedepsit sever pentru curiozitate sau explorare, poate dezvolta vinovăție, teamă și inhibiție. Un rezultat negativ în această etapă interferează cu formarea identității în adolescență și poate contribui la confuzia identitară.
Convingerea care rezultă din această etapă este: “Sunt ceea ce îmi pot imagina că voi fi“ (E. Erikson (1968) p. 122).

Etapa 4: Simțul competenței vs. Inferioritate

În perioada școlară, copilul învață să respecte reguli, să coopereze și să ducă la capăt sarcini utile. Reușita în activități și aprecierea din partea celorlalți contribuie la formarea unui sentiment de competență și valoare personală. Eșecurile repetate sau lipsa recunoașterii pot genera inferioritate, demotivare și sentimentul că munca sa nu contează.
Convingerea care apare în timpul acestei etape este: “Sunt ceea ce pot învăța să fac să funcționeze” (E. Erikson (1968), p. 127).

Etapa 5: Identitate vs. Confuzie de rol

Adolescența este perioada în care individul încearcă să răspundă la întrebări precum „Cine sunt?” și „Ce vreau să devin?”. Relațiile cu prietenii, grupul și partenerii contribuie la clarificarea identității prin feedback și modele. Dacă acest proces nu este rezolvat, pot apărea confuzia de rol, îndoiala de sine și chiar comportamente autodistructive.

Etapa 6: Intimitate vs. Izolare

După clarificarea identității, tânărul adult caută relații apropiate, autentice și stabile. Intimitatea presupune apropiere emoțională, afectivă și sexuală, dar și capacitatea de a construi un „noi” fără a pierde propriul „eu”. Dacă identitatea nu este suficient de bine conturată, persoana poate evita apropierea reală și poate ajunge la izolare, singurătate sau relații superficiale.
Convingerea care apare în timpul acestui stadiu este: “Suntem ceea ce iubim“ (E. Erikson (1968), p. 138).

Etapa 7: Productivitate vs. Stagnare

La maturitate, accentul cade pe capacitatea de a contribui prin muncă, familie, creșterea copiilor sau implicare în comunitate. Rezolvarea pozitivă a acestei etape duce la productivitate, grijă față de ceilalți și sentimentul că viața are sens prin ceea ce lași în urmă. Dacă acest lucru nu se întâmplă, apare stagnarea, egocentrismul și senzația de gol interior. Stagnarea, conform lui Erikson, înseamnă ca “indivizii, apoi, încep adesea să se răsfețe ca și cum ar fi propriul lor ...unicul și singurul copil“ (E. Erikson (1968), p.138).
Convingerea care apare în acest stadiu este legată de ceea ce individul simte că poate crea, produce sau contribui în jurul său.

Etapa 8: Integritate vs. Disperare

În această etapă, omul își privește viața în ansamblu. Dacă își acceptă trecutul și propriile alegeri, ajunge la integritate, împăcare și înțelepciune. Dacă predomină regretul, resentimentul și nemulțumirea, apare disperarea în fața finalității vieții.
Convingerea care apare este: “Sunt ceea ce supraviețuiește din mine“ (E. Erikson (1968), p. 141).

Dacă ne uităm peste aceste stadii, poate nu mai pare atât de anormal să vedem un copil de 2-3 ani care vrea să-și impună punctul de vedere în încercarea lui de a-și obține și dezvolta autonomia. La fel cum devine mai ușor de înțeles de ce bunicii ne adresează întrebări insistente despre planurile noastre de viitor, în încercarea de a vedea ce va supraviețui din ei și ce vom duce noi mai departe.

Totuși, faptul că o persoană se află într-un anumit stadiu de dezvoltare nu-i obligă pe ceilalți să accepte orice fel de comportament.
Înțelegerea stadiilor de dezvoltare poate aduce mai multă empatie în relațiile cu ceilalți, însă nevoia de limite rămâne valabilă.

Fără limite, un copil de 2-3 ani poate crește cu iluzia că dacă se încăpățânează sau țipă, poate obține orice. Ori a obține orice nu înseamnă autonomie și acest lucru nu îl va ajuta în dezvoltarea sa în stadiile ulterioare. În același timp, constrângerea copilului pentru a se comporta dezirabil în orice situație, reduce posibilitatea de dezvoltare armonioasă. În acest caz, este important ca noi, ca adulți, să înțelegem ce se întâmplă cu un copil într-o anumită etapă, de ce simte ceea ce simte și de ce reacționează într-un anume mod, ca apoi să-l ghidăm corespunzător, având în minte faptul că într-o zi va deveni un adult, care cel mai probabil, va da mai departe din ceea ce a învățat de la noi sau din interacțiunea cu noi. Aici recunosc că îmi place perspectiva lui Alfred Adler, care consideră că omul trebuie crescut din perspectiva omului social, a omului care se dezvoltă și contribuie într-o societate, deci e important să ne gândim la tipul sau modalitatea de dezvoltare și contribuție pe care ne dorim să o aducă puiul de om și ce model îi oferim.
Dacă vrei să aprofundezi subiectul, regăsești aici două recomandări pentru cărți 2 și 3.

De asemenea, tendința pe care o observ în ultimul timp la unii adulți legată de a nu mai simți „rușine” pentru că este o emoție „cu vibrație joasă” este complet nejustificată. Fiecare emoție are rolul ei și este important să înțelegem de ce o simțim, iar în exces, evident, nicio emoție nu este sănătoasă, însă suprimarea unei emoții pentru a deveni „mai evoluați spiritual” cred că este o capcană. Ca oameni (la orice vârstă) este normal să trecem printr-o paletă de emoții pentru că asta, până la urmă, este o parte din ceea ce ne diferențiază față de alte specii. De aceea, cred că fuga de rușine ne poate aduce mai mult rău decât bine, pentru că absența totală a rușinii este nerușinarea deci lipsa de educație sau comportamentul necivilizat ori asta este cât se poate de departe de ideea unui om evoluat. Prin urmare, lipsa rușinii nu poate aduce nimic bun pentru un om sau pentru societate, însă este important să lucrăm la reglarea și nu la suprimarea ei.

Bun și dacă te afli în situația copilului care a fost pedepsit, constrâns să reacționeze doar în mod dezirabil, ce este de făcut?
Vestea bună vine tot de la Erik Erikson: multe dintre competențele ratate sau dezvoltate insuficient pot fi recuperate ulterior, însă prin muncă susținută (de exemplu, prin terapie).
Aici este important de menționat că judecata asupra părinților (sau îngrijitorilor primari) nu ajută, ci mai degrabă e nevoie să privești către modalități de reconfigurare a ceea ce ai fost învățat pentru a dezvolta cât mai armonios competențele care nu s-au fixat sau dezvoltat corespunzător și deși nu va fi neapărat ușor, cred că merită tot efortul, mai ales că, inevitabil, fiecare dintre noi va trece și prin stadiul de „integritate vs. disperare” în care vom face bilanțul vieții.
O carte care te poate ajuta este “Mai bun decât părinții tăi“ de Janet G. Woititz4.

Un alt lucru important de menționat aici este că odată dobândită sau îmbunătățită competența dorită, e nevoie să știm să protejăm ceea ce am acumulat.
Ideea de limite, deși de multe ori este privită ca o restricție, eu cred că este mai degrabă despre a (ne) proteja și a ghida. Nevoia de a impune limite nu e necesar să apară ca o îngrădire a celor care până nu demult ne-au fost aproape, ci ca o formă de a proteja ceea ce am obținut (de exemplu, liniște, spațiu sau o nouă competență) chiar dacă acest lucru s-ar putea să vină la pachet cu distanțarea față de anumite persoane. Acest lucru e bine să fie lămurit (în măsura în care este posibil) și cu ceilalți, tocmai pentru a nu elimina definitiv relații care ar putea fi ajustate, îmbunătățite (atât timp cât ambele părți implicate în relație își doresc acest lucru).
Așa că, pentru fixarea unei competențe, este important de abordat și modul în care ne asigurăm că acea competență poate rămâne fixată pe termen lung, deci e important să ne uităm și la cum limităm acele lucruri care ar putea sabota fixarea competenței.

Psihologia dezvoltării umane nu înseamnă să devenim altcineva sau o persoană neautentică, la fel cum nu este despre a căuta hibe în propriul nostru parcurs, ci despre înțelegerea și integrarea etapelor pe care le traversăm de-a lungul vieții.
Pentru că, în spatele unor comportamente nedorite, se poate afla o dezvoltare dezechilibrată, iar odată conștientizat acest lucru, stă în puterea noastră să facem schimbări.

Imagine generată cu Gemini 3. Copyright @mind-shift.blog

Însă să crezi că poți trăi mai multe vieți (sau că ai trăit mai multe vieți) mi se pare o capcană. O capcană în care găsești confortul pentru a evita responsabilitatea: „de ce să fac acum, că mai am timp, și dacă nu îmi ajunge viața asta, mai urmează una”, sau o capcană care te ține prins în lanțul veșnicului prigonit: „mi se întâmplă asta pentru că acum X vieți am făcut asta”.

Poate posibilitatea de a trăi mai multe vieți există și nu o pot înțelege eu pe deplin, dar ce-ar fi să ne aplecăm mai degrabă asupra vieții pe care o avem acum?
Sigur, poate nu e viața perfectă (dar cine spune că trebuie să fie?) sau poate nu este viața pe care simțim că am merita-o, însă este singura în care avem posibilitatea de a face schimbări.

Uneori mă surprind oscilând între trecut și viitor, iar singurul lucru care mă ține să nu cad într-o parte sau alta rămâne prezentul (și, implicit, felul în care mă raportez la viața de acum). În căutarea unei metode de a rămâne ancorată în prezent, m-am întrebat: dacă tot apare această oscilare, oare n-ar ajuta să creez un cerc și să așez în el lucrurile pe care le vreau în viața pe care o experimentez acum?

De exemplu, dacă vreau pace, liniște, timp pentru citit, atunci cu ce m-ar ajuta să răscolesc trecutul și să rămân prinsă în vortexul durerilor din trecut?
Cei care m-au rănit nu au cum să mă ajute să ies de acolo, pentru că, dacă ar fi știut (cred eu), nu mi-ar fi provocat durere sau, cel puțin, nu la un nivel crescut.

Dacă vreau pace, liniște, timp pentru citit, atunci cu ce m-ar ajuta să merg în viitor să văd ce se va întâmpla? Pacea de mâine se fundamentează pe baza de azi.

În plus, odată cu acest cerc apare și nevoia unor limite. Limitele astea nu sunt despre indiferență, respingere sau „ascunderea sub preș” a lucrurilor neplăcute, ci despre a rămâne cu suficiente resurse încât să pot contribui mai departe către ceea ce consider că este valoros.

Dacă îți dorești să discutăm despre toate atrocitățile din lume, despre câtă suferință și nedreptate există și cât de rea este lumea în care trăim, probabil că nu voi fi un partener de discuție prea bun… sau nu pentru prea mult timp. Pot să ascult, să înțeleg îngrijorările cu privire la ce se întâmplă în lume, însă inevitabil apare întrebarea: ce facem mai departe?

Dacă privim în jurul nostru, vedem diferite crize sau evenimente globale — fie că vorbim despre război, fie despre schimbările climatice — care pot fi copleșitoare. Pe de-o parte acestea par mari și departe, tocmai de aceea, e ușor ca neputința să-și facă simțită prezența. Și totuși, dacă „cercul” înseamnă ancorare în prezent și limite, atunci întrebarea devine alta: cum se poate ieși din „știrile care apasă” și intra într-o formă de acțiune care are sens, fără epuizare și fără să se piardă stabilitatea interioară?
Articolul 1 prezintă cum persoanele caracterizate de o atitudine generală de optimism dar fără intenția de a acționa sunt, de fapt, mai puțin dispuse să se implice în acțiuni civice sau proteste pentru a combate aceste pericole.

Pe de altă parte, o barieră importantă apare atunci când vine vorba de implicare. Când lumea e percepută ca „prea mare”, iar omul ca „prea mic”, orice acțiune riscă să pară inutilă. În astfel de momente, devine esențială convingerea de bază despre cum funcționează realitatea: este lumea ceva fix, aproape imposibil de schimbat, sau ceva care poate fi modelat, care poate fi ajustat prin eforturi repetate și prin oameni care acționează împreună?

Articolul 2 prezintă cum se instalează pasivitatea oamenilor când vine vorba de schimbările climatice. Cei mai mulți oameni nu neagă neapărat schimbările climatice, însă au convingerea fundamentală (care oferă siguranță psihologică) că sistemele lumii nu pot fi modificate de printr-o contribuție aparent mică, deși lucrul acesta nu este, de fapt, adevărat.

A rămâne pasiv nu e o soluție. Dar nici transformarea lucrurilor care ne deranjează în motive de plângere și lipsă de acțiune. Așa că revin la ideea „cercului” ca formă de a pune limite și a acționa în ideea de a contribui la o lume mai bună.

Din această perspectivă, „cercul” nu este despre a face totul sau a „salva lumea”, ci despre a-ți asuma o parte — mică, dar reală — din ceea ce poate fi schimbat.

Poate e doar o picătură într-un ocean, dar cred că de aici începe: din puținul pe care îl avem, pus în slujba binelui, ca să schimbăm lumea.

Visător, naiv? Poate, dar eu încă am speranța că asta e ceea ce e nevoie să facem.

În blocul în care locuiai oamenii stăteau pe marginea scărilor consumând diverse substanțe, vorbind tare și aparent distrându-se în aproape fiecare seară?
Atunci poate nu îți va fi greu să dezvolți diverse mecanisme de adaptare sau chiar dependențe pentru a supraviețui unui mediu stresant sau ostil sau pentru a te “distra” deconectându-te.

În copilărie, atunci când îți era greu și aveai nevoie să discuți cu cineva însă toți adulții erau prea preocupați pentru a supraviețui, măcinați deja de problemele lor, speriați sau poate încă marcați de greutățile din perioada comunistă, ai învățat poate că a ignora și a-ți vedea de treburile tale e în regulă.
Așa că nu merită să oprești un autobuz întreg doar pentru ca unui om i s-a făcut rău și e posibil să moară.

În timp, mediul nu ne modelează doar reacțiile, ci și direcția. Dacă ai crescut în haos, obiectivele tind să devină despre supraviețuire: să nu te faci remarcat, să nu provoci conflicte, să te descurci. Dacă ai crescut într-un spațiu mai sigur, ai loc să-ți imaginezi obiective care țin de creștere și contribuție.
Partea bună este că ne putem “renova” acest spațiu astfel încât să ne susțină, indiferent de locul de unde am pornit.

Imagine generată cu ChatGPT 5.2. Copyright @mind-shift.blog

Mai jos găsești câteva date din cele mai recente studii despre impactul mediului asupra noastră:

Tsomokos et al. (2024)1 investighează dacă mediul de acasă influențează dezvoltarea comportamentului pro-social la copii (ex.: bunătate, empatie, ajutor), nu doar prin modul în care se poartă părinții, ci și prin modul în care este organizată locuinței (ordine/dezordine, siguranță, curățenie).
Cercetarea folosește date din Millennium Cohort Study (UK), urmărind ~13.600 de copii la 3, 5, 7 și 11 ani. La 3 ani, observatori au fost instruiți să evalueze 3 dimensiuni:

- dezordinea din casă,
- o capacitate scăzută a mamei de a răspunde emoțional și verbal nevoilor copilului,
- stil de disciplinare rigid (țipat, mustrare repetată, pedeapsă fizică etc.).

Rezultatele arată că, luate separat, toate cele trei aspecte ale mediului de acasă influențează nivelul de pro-socialitate ale copiilor. Totuși, climatul emoțional al familiei contează mai mult decât dezordinea din casă.

Aceeași logică pare să se păstreze și mai târziu în viață: influență a mediului nu se limitează la copilărie, ci se regăsește și la vârsta adultă, unde contextul în care oamenii trăiesc devine un factor important pentru comportamentele pro-sociale.

În studiul realizat de Wei et al. (2024)2 s-a folosit un eșantion de 1150 de adulți din comunități urbane (Chengdu, China), pentru a completa chestionare despre:

- calitatea percepută a mediului în care trăiesc (în funcție de calitatea aerului, prezența spațiilor verzi, modul de gestionare a gunoiului, infrastructură, serviciile de sănătate și siguranța locuințelor)
- starea de bine dată de sens, relații, optimism, competență, implicare
- tendințele pro-sociale
- simptomele de depresie și anxietate

Studiul arată că un mediu perceput ca fiind de o calitate mai bună se asociază cu mai multe comportamente pro-sociale: un mediu bun îți susține funcționarea, iar asta se traduce în mai multă disponibilitate de a ajuta.
În plus, persoanele cu niveluri mai ridicate de depresie/anxietate au observat reducerea simptomelor atunci când locuiau într-un mediu de o calitate mai bună.

Într-un alt studiu, Şenel et al.(2025)3 au studiat ce factori psihologici și sociali susțin bunăstarea mentală a sportivilor de performanță, concentrându-se pe relația antrenor–sportiv, siguranța psihologică (un climat în care poți vorbi fără teamă despre probleme, inclusiv de sănătate mintală) și sprijinul celor apropiați.

S-a observat că o relație mai bună cu antrenorul se asociază cu nivel de bunăstare mai ridicat, mai ales atunci când relația se bazează pe sprijin concret (nu doar formal).

De asemenea, sprijinul celor apropiați (familie, prieteni etc.) a avut un impact foarte puternic asupra bunăstării, sugerând că oamenii cu care ne înconjurăm și care ne sprijină contează enorm.

Toate astea se traduc și în obiectivele pe care ni le propunem: ce alegem să urmărim, cât îndrăznim să cerem de la noi și de la ceilalți și cât credem că merităm.
Uneori nu disciplina lipsește, ci un context care să nu ne tragă constant înapoi. De aceea, schimbarea mediului poate fi primul pas real către obiective noi sau către rezultate diferite.

Pe scurt, mediul în care trăim, oamenii cu care schimbăm cel mai frecvent idei sau pe care îi ascultăm ne influențează mai mult decât ne putem da seama uneori.

Înainte să-ți faci un plan cu ce obiective vrei să atingi, creează-ți condițiile pentru ca ele să devină mai ușor de împlinit.
Ține aproape oameni care te susțin, folosește pași mici repetați și idei care să te ajute să ajungi mai aproape de obiectivele tale.

Imagine generată cu Gemini 2.5 Flash. Copyright @mind-shift.blog

Cum vulgarizarea termenilor din psihologie și promovarea unor sfaturi de tip „rețete magice valabile pentru toată lumea” au devenit o practică tot mai des întâlnită pe internet, m-am decis să scriu despre narcisism și stima de sine (cunoscută și sub denumirea de „deficit narcisic”), în speranța de a aduce puțină lumină și de clarifica legătura dintre ele.

Ce este tulburarea de personalitate narcisistă?

Pentru corectitudine, voi porni de la definiția din DSM-5 (Manual de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale) 1, manual folosit de către psihiatri și psihologi clinicieni în stabilirea unui diagnostic. Acolo, tulburarea de personalitate narcisistă „este caracterizată prin sentimente de grandoare, nevoie de admirație și lipsă de empatie față de ceilalți, care debutează la vârsta de adult tânăr, se manifestă în diverse situații și îndeplinește cinci (sau mai multe) din următoarele criterii:

1. Are un sentiment exagerat al importanței de sine(e.g., își exagerează realizările și talentele, se așteaptă să fie recunoscut ca superior fără a avea realizări pe măsură).

2. Este preocupat de fantezii de succese nelimitate, putere, strălucire, frumusețe sau dragoste ideală.

3. Crede că este „special” și unic, că poate fi înțeles numai de persoane speciale sau cu statut înalt și că poate fi afiliat numai cu persoane sau instituții importante.

4. Are nevoie constantă de admirație excesivă.

5. Are sentimentul că este îndreptățit să obțină anumite favoruri (i.e., are așteptări nejustificate să fie tratat într-un mod special, sau ca ceilalți să se conformeze automat regulilor sale).

6. Are tendința de a profita de relațiile interpersonale (i.e., exploatează alte persoane pentru binele personal și pentru a obține avantaje).

7. Este lipsit de empatie: este incapabil să recunoască sau să identifice sentimentele și nevoile celorlalți.

8. Adesea îi invidiază pe ceilalți sau crede că este invidiat de ei.

9. Are comportament sau atitudine arogantă, de superioritate.”

Importanța de sine ≠ stima de sine

Dacă ne oprim doar la primul criteriu, DSM-5 ne spune că persoanele cu această tulburare „au un sentiment exagerat al importanței de sine” – și aici e important de subliniat: nu al stimei de sine!

Prin „importanță de sine” se înțelege (tot conform DSM-5) faptul că aceste persoane:

• își exagerează realizările și talentele;

• cred că nevoile lor sunt speciale și dincolo de înțelegerea oamenilor obișnuiți;

• își cresc stima de sine prin valoarea idealizată pe care o atribuie celor cu care se asociază.

De asemenea aceste persoane „au tendința de a forma relații de prietenie sau iubire doar dacă cealaltă persoană pare potrivită să le susțină obiectivele sau să le crească, prin orice alte mijloace, stima de sine.”

Cu alte cuvinte, stima de sine a acestor persoane depinde în mare măsură de cine este în jurul lor și de realizările celorlalți, pe care tind să le folosească pentru a-și hrăni propria imagine (în timp ce își exagerează propriile realizări) sau dacă acei oameni le sunt utili în atingerea propriilor obiective.

De ce insist pe aceste diferențe?

Pentru că există un adevărat trend al „valorizării de sine”, în care:

• pe de o parte, se află persoane cu stimă de sine scăzută, care chiar au nevoie de sprijin adaptat și de intervenții psihologice personalizate;

• pe de altă parte, apar foarte repede „sfaturi” extrem de generice despre cum pot oamenii să-și îmbunătățească stima de sine, ca și cum ar exista o singură rețetă valabilă pentru toți.

Ce se întâmplă, nu de puține ori, este că persoane cu tulburare narcisică, foarte interesate să găsească metode (și oameni) prin care să își crească stima de sine și imaginea personală, ajung să beneficieze mai mult de pe urma acestui trend, decât cei care au cu adevărat nevoie. Aceste persoane, folosesc discursul despre „stima de sine” ca pretext pentru a-și atribui mai multe privilegii și pentru a acapara mai mult din spațiul și resursele celorlalți.

A fi narcisic nu înseamnă automat a avea o stimă de sine sănătoasă sau crescută.
Din contră, așa cum reiese și din DSM-5, stima de sine nu vine „la pachet” cu narcisismul.

Un alt element important, tot din DSM-5, care îi poate „demasca” pe narcisici este modul în care se raportează la critică. Persoanele cu această tulburare:

• sunt foarte sensibile la critică sau eșec;

• pot percepe și cea mai mică observație ca pe un lucru umilitor, degradant;

• rămân cu un sentiment de vid interior dacă sunt criticați sau au parte de un eșec;

• tind să contracareze prin dispreț, mânie sau sfidare orice critică.

Toate acestea le pot afecta serios relațiile sociale și pot contribui, în timp, la izolare socială.

Tulburare narcisică vs. stima de sine ridicată

Spre deosebire de persoanele cu tulburare narcisică, cei cu stima de sine ridicată/sănătoasă se remarcă prin faptul că:

• își revin relativ ușor după eșecuri;

• formează relații sociale mai satisfăcătoare;

• sunt, în general, mai optimiști și mai rezilienți în privința obiectivelor lor.

Așadar, nu orice persoană cu stimă de sine crescută este narcisică, și nu orice persoană narcisică are, de fapt, o stimă de sine solidă.

Trăsături narcisice vs. tulburare de personalitate

Deși există persoane care pot afișa trăsături asemănătoare cu cele narcisice (de exemplu, au încredere mare în propriile idei, se concentrează pe modalități de a reuși, au nevoia de a le fi recunoscute meritele), acest lucru nu poate duce la un diagnostic sau la o “etichetă”.

Tulburarea de tip narcisic își “scoate capul din cutie” doar atunci când aceste trăsături sunt rigide, inadaptative, stabile în timp și duc la o deteriorare semnificativă a funcționării persoanei.

Doar atunci putem vorbi despre tulburare de personalitate narcisică.

În plus, diagnosticul nu se pune „din ochi” sau din articole de pe internet, ci doar de către psihiatri și psihologi clinicieni, pe baza DSM-ului sau a unor instrumente similare de diagnostic.

Ce spun cercetările recente despre narcisism și stima de sine?

Un studiu din 2022, efectuat de psihologul clinician R. Di Pierro et al.2, a arătat că persoanele cu tulburare narcisică prezintă:

• o creștere pronunțată a stimei de sine după evenimente care le susțin ego-ul, dar numai atunci când aceste evenimente sunt recunoscute public/ validate de ceilalți;

• o creștere mai mare a tristeții dacă percep că ego-ul le este atacat.

Cu alte cuvinte, în cazul lor, stima de sine este profund dependentă de oglinda publică, de validarea din exterior.

Un studiu mai recent, din 2024, realizat de profesorul de psihologie socială C. Sedikides et al.3, pe baza unei analize efectuate asupra a peste 50.000 de persoane, arată că în funcție de tipul de narcisism, stima de sine se manifestă diferit:

• în narcisismul grandios, persoanele au de regulă, un nivel crescut al stimei de sine, susținut de auto-evaluări pozitive, mai ales în ceea ce privește inteligența, creativitatea și viziunea lor;

• în narcisismul vulnerabil, persoanele prezintă o stimă de sine scăzută, o viață internă turbulentă și o hipersensibilitate accentuată la critică.
  

În loc de concluzie

Când vorbim despre narcisism și stima de sine, este important să facem diferența între:

• discursul popular despre „valorizare de sine”, în care stima de sine se reduce la inducerea unor mesaje pozitive și sfaturi generice care nu funcționează la fel pentru toți;

• realitatea clinică, în care la unele persoane, mai ales la cele cu trăsături narcisice, discursul despre „creșterea stimei de sine” poate fi folosit mai degrabă pentru a obține sprijin și privilegii de la ceilalți, decât pentru a-și aborda cu adevărat problemele.

Nu orice persoană sigură pe sine este narcisică, așa cum nu orice persoană narcisică are o stimă de sine solidă. Iar diagnosticul rămâne, întotdeauna, în responsabilitatea specialiștilor.

Imagine generată cu Gemini 2.5 Flash. Copyright @mind-shift.blog

Într-o lume în care vorbim mult, dar ascultăm tot mai puțin, ascultarea devine o formă de adaptare și de prezență. E felul în care ne conectăm, colaborăm și învățăm unii de la alții.
De multe ori, nu lipsa cuvintelor ne împiedică să comunicăm, ci indisponibilitatea celuilalt de a asculta. Se întâmplă să pornim cu entuziasm într-o discuție și cu dorința de a împărtăși propriile gânduri, însă să nu apucăm să ne ducem până la capăt ideile înainte de a auzi:
„Aa, stai să vezi ce mi s-a întâmplat mie!”.

Limbajul constituie cel mai important instrument de comunicare a gândurilor și, mai mult decât atât, este un instrument universal.
Limbajul nu este doar un mijloc de comunicare, ci și un sistem complex care leagă gândirea de exprimare și face posibilă conectarea dintre oameni.
Prin intermediul limbajului și al comunicării, am fost capabili, ca umanitate, să transmitem generațiilor tinere tot ceea ce am învățat, să colaborăm și să ne adaptăm continuu1. Comunicarea și capacitatea noastră de a colabora (chiar și cu oarecare dificultăți) au fost factori esențiali care au permis speciei umane să reziste de-a lungul timpului, adaptându-se constant și „reconfigurând traseul” din punct de vedere evolutiv, pentru a face față provocărilor apărute.

Dacă te pasionează perspectiva evolutivă a vieții, probabil ai auzit despre ipotezele științifice recente potrivit cărora, în cazul în care omenirea ar dispărea, supraviețuirea oricărei alte specii ar fi dificilă. Ecosistemele s-ar reseta, iar formele de viață ar trebui să se reinventeze într-un mediu profund schimbat.

Printre candidații propuși de către cercetători pentru a prelua rolul din vârful lanțului trofic după o astfel de dispariție, se află caracatițele, datorită inteligenței lor remarcabile, adaptabilității, abilităților de manipulare și în special, capacității de comunicare nonverbală (ex. prin schimbări de culoare)2.

Totuși, provocarea majoră care li se pune este tocmai aceeași pe care o întâmpinăm și noi: cum să comunici și să colaborezi eficient, mai ales în condiții și contexte noi.

De aceea, capacitatea de a comunica, de a asculta și de a colabora nu sunt doar un avantaj teoretic, ci un element esențial pentru reziliență într-un context care necesită adaptare.

Dacă nouă, oamenilor, ne este greu uneori să ascultăm și să colaborăm, imaginați-vă cât de dificil ar fi pentru o altă specie, lipsită de această experiență, să construiască o civilizație în condiții extreme.

Pornind de la aceste idei, putem spune că ascultarea conștientă, activă și colaborarea nu sunt doar abilități sociale, ci componente esențiale ale oricărei forme de inteligență relațională, fie că e umană sau nu.

În momentul în care, în comunicare, punem nevoile noastre mai presus de cele ale partenerului de discuție, prin întreruperi repetate sau intervenții nesolicitate, nu facem altceva decât să întrerupem fluxul colaborării și să limităm șansa de a înțelege ce vrea să ne transmită celălalt.

Atunci când simți nevoia să-ți întrerupi interlocutorul, gândește-te:

• De ce simt nevoia să intervin acum?

• Ascult ca să înțeleg, sau ca să răspund?

Adesea, fiecare dintre noi are deja în minte anumite idei pe care tinde să le valideze în timpul conversațiilor. În practică, atunci când intervenim peste celălalt, nu facem neapărat din lipsă de interes, ci din dorința de a împărtăși sau continua o idee sau de a confirma propriile convingeri. Totuși, în acest fel riscăm să pierdem o ocazie de a învăța ceva nou sau de a descoperi o perspectivă diferită, cea a celuilalt.

Revenind mereu la aceleași idei, ne putem afla, fără să ne dăm seama, într-un loc de rigiditate— unul în care ascultarea este diminuată, iar dialogul se transformă treptat într-o succesiune de monologuri.

Iar, în fond, cei mai mulți dintre noi intrăm într-o conversație pentru a ne conecta cu cealaltă persoană.

În cartea „Nu asculți. Ce îți scapă și de ce contează” de Kate Murphy3, vei găsi o perspectivă mai amplă asupra acestui subiect care cred că merită aprofundată.

Imagine generată cu Gemini 2.0 Flash. Copyright @mind-shift.blog

Părinții reprezintă repere fundamentale în viața copiilor, mai ales în primii ani. Părinții sunt faruri de lumină care ne ghidează, ne învață și ne pregătesc pentru provocările maturității.

Tot mai multe studii arată că în funcție de bagajul de cunoștințe, experiențe, emoții, bagaj pe care îl acumulăm în primii 7 ani de viață, traseul nostru și construcția noastră internă sunt puternic impactate, iar părinții au o contribuție majoră aici.

Deși pe parcursul vieții au loc mai multe etape de maturizare a omului (care se manifestă sub forma unor crize), psihologul Erik Erikson consideră că adolescența reprezintă criza centrală a întregii dezvoltări a omului, fiind o etapă esențială de desprindere de copilărie și de dependența de părinți. Această tranziție poate fi lină sau tumultoasă, dar prezența constantă a părinților, ca un suport invizibil, oferă imboldul necesar viitorilor adulți pentru a explora și a își defini identitatea.

Având în minte ideea că părinții sunt mereu acolo să îl susțină, adolescentului, asemeni unui navigator sau călător pe mare, îi este mult mai ușor să pornească la drum. Cu fiecare obiectiv propus, călătorul se așează în barcă și pleacă să exploreze un nou tărâm. Cu fiecare expediție, el reușește să acumuleze mai multă experiență în a naviga prin valurile vieții. Învață cum să cârmească barca, cum să gestioneze greutatea ei, cum să treacă mai ușor prin valuri și furtuni, iar din când în când, călătorul se vă opri pe câte un tărâm necunoscut, nedescoperit până de curând. Toată această călătorie, care la început este o călătorie inițiatică, transformă omul și experiențele sale de viață. Însă inevitabil, în funcție de ce a învățat inițial, va naviga diferit prin viață. Dacă farul său strălucește până departe, se va bucura mai multă vreme de protecție și claritate. Dacă bagajul cu care pleacă este prea mare, îi poate dărâma barca.

Cu ceea ce a învățat și cu toată experiența acumulată, călătorul va lua diverse decizii pentru a putea călătorii mai eficient. El poate decide să-și ajusteze barca, transformând-o dintr-o barca de pescuit într-un vapor imens sau să schimbe, să renunțe la diverse componente ale bărcii pentru a naviga cu mai multă ușurință.

Dacă va decide, de exemplu, să-și solidifice barca foarte mult, deși se va simți mult mai în siguranță pe un vapor decât pe o barcă de pescuit, va fi nevoie să-și calculeze călătoria cu mult mai multă grijă, pentru că orice viraj va fi făcut lent pentru a nu dezechilibra vaporul.

Dacă alege să rămână pe barca de pescuit, e posibil să nu facă față tuturor valurilor sau furtunilor.

Dacă alege să păstreze tot bagajul primit, care poate conține și lucruri care nu-i aparțin sau nu-i folosesc, va resimți greutatea acestuia în toată călătoria sa. Iar dacă bagajul e prea subțire, s-ar putea să nu aibă destule resurse să supraviețuiască în primele expediții, la început de drum.

Pe scurt, cred că indiferent de locul din care plecăm, de experiențele trecutului sau învățăturile primite de la părinți, este în puterea noastră, a fiecărui adult, să decidă încotro vrea să se îndrepte.

Trecutul nu poate să ne fie sentință, decât dacă noi insistăm să fie așa.
Părinții nu pot fi veșnic vinovați de nereușita noastră sau lipsurile avute.
Iar viața nu poate să fie doar grea.

Soluția nu este să ne rigidizăm, în speranța că așa vom răzbi prin toate greutățile vieții. A căuta să planifici și să controlezi aspectele neprevăzute ale vieții presupune un consum enorm de energie (o știu din experiență) într-o luptă pe care nu o poți câștiga. Însă soluția nu este nici ca părinții să niveleze fiecare potecă, din dorința exagerată de a-și proteja copiii și a le ușura munca, privându-i de experiențe necesare dezvoltării lor.

Acceptarea, acest cuvânt atât de popularizat în ultimii ani, este portița de salvare către maturizare.

Acceptarea că lucrurile s-au întâmplat într-un anume fel în viața noastră, fapt care poate ne-a dezavantajat sau întristat la un moment dat.

Acceptarea că suntem așa cum suntem acum, cu bune și cu rele, însă putem să ne transformăm.

Acceptarea că unele lucruri sunt peste putința noastră de a fi controlate sau reparate și mai ales acceptarea faptului că noi ne alegem drumul, destinul și modul în care vrem să ne împlinim potențialul.

Legat de cartea sa,”Solve for Happy”, Mo Gawdat spunea că o parte dintre cititorii lui se opreau din citit în momentul în care se întâlneau cu fraza “Happiness is a choice”(Sursa video mai jos - min 37:35), ceea ce arată că a fi responsabil pentru propria fericire nu este ușor de realizat și acceptat, nici chiar la nivel conceptual.

Asemeni lui Mo, cred că noi ne putem construi singuri calea spre fericire, spre împlinirea potențialului.

Cât timp avem o speranță și suntem în viață, totul se poate rezolva!

Articole:

[1] Conversano, Ciro & Rotondo, Alessandro & Lensi, Elena & Vista, Olivia & Arpone, Francesca & Reda, Mario. (2010). Optimism and Its Impact on Mental and Physical Well-Being. Clinical practice and epidemiology in mental health : CP & EMH. 6. 25-9. 10.2174/1745017901006010025. URL: https://www.researchgate.net/publication/44889722_Optimism_and_Its_Impact_on_Mental_and_Physical_Well-Being

[2] Fitzpatrick, C., Johnson, A., Laurent, A., Bégin, M., & Harvey, E. (2024). Do parent media habits contribute to child global development?. Frontiers in Psychology, 14, 1279893. URL: https://www.frontiersin.org/journals/psychology/articles/10.3389/fpsyg.2023.1279893/full

[3] Ho, L. L. K., Li, W. H. C., Cheung, A. T., Luo, Y., Xia, W., & Chung, J. O. K. (2022). Impact of poverty on parent–child relationships, parental stress, and parenting practices. Frontiers in Public Health, 10, 849408. URL: https://www.frontiersin.org/journals/public-health/articles/10.3389/fpubh.2022.849408/full

Carte:

Mo Gawdat. Solve for Happy (2017). North Star Way

Buun, acestea fiind spuse, care-i faza cu această contribuție?

Imagine generată cu Gemini 2.0 Flash. Copyright @mind-shift.blog

Din perspectivă generațională, varianta simplificată a procesul arată cam așa:
Generația “veche” experimentează diverse opțiuni și ajunge la concluzia că opțiunile X, Y, Z, sunt cele mai bune. Transmite asta mai departe generației următoare, care va avea ca punct de plecare opțiunile X, Y, Z și începe să experimenteze alte opțiuni pentru îmbunătățirea vieții. Ulterior, vor ajunge la concluzia că opțiunile Xi, Yj și Zk sunt cele mai bune dintre cele cunoscute, lucru care va fi transmis mai departe următoarei generații și tot așa.

Practic, că ne place, că nu ne place, fiecare dintre noi, trăim vremurile pe care le trăim, avem o serie de comportamente, idei, păreri, care pleacă de la părinții și strămoșii noștri (fără a pune în cârcă lor responsabilitatea totală pentru acestea).

O dată ce realizăm lucrul acesta, sigur, ne putem supăra sau bucura pentru ceea ce am primit ca “moștenire” de la generația anterioară (rămânând într-un stadiu de copil), însă cred că dincolo de asta, apare o întrebare: Eu ce dau mai departe generației viitoare?

Ca în cazul oricărei moșteniri, unii primesc câteodată mai mult, alții mai puțin iar unii nu primesc nimic, în funcție de ce a agonisit generația anterioară. Cei din urma clasamentului, vor avea de făcut eforturi suplimentare pentru a “compensa” pentru nimicul primit. Practic, în ceea ce privește contribuția, în cazul în care nu lăsăm nimic în urma noastră și alegem să nu contribuim, generația viitoare va avea mai mult de muncă.

Poate te întrebi “și cu ce mă încurcă sau mă ajută pe mine asta?“ sau te gândești “eu am grijă deja de copiii mei, restul să se descurce“ sau “oricum generațiile care vin sunt tot mai slabe, la ce să-mi bat eu capul pentru ei?“, însă dacă privești lucrurile din ansamblu, s-ar putea să ți se creioneze o altă perspectivă.

Realitatea este că indiferent dacă avem sau nu copii, dacă ne pasă sau nu de ce se va întâmpla cu generațiile viitoare, nimeni nu poate ști cum vor fi vremurile care vor urma. Totuși, eforturile noastre, depuse pentru a aduce o schimbare în bine, vor avea un impact, deoarece generația viitoare va putea beneficia de progresul realizat și nu va mai trebui să parcurgă aceleași etape pentru a ajunge la aceleași schimbări. În plus, vom conviețui cu viitoarea generație ceva timp (sau poate chiar cu viitoarele generații, în funcție de cum evoluează tehnicile din medicină), așa că, nu doar viitorul lor dar și al nostru este impactat de ceea ce facem sau alegem, ca parte a schimbării.

În vremuri mai tulburi, în care diverse aspectele ale vieții noastre sunt puse la încercare (dpdv economic, politic, relațional), poate ideea de contribuție apare tot mai ștearsă în mintea oamenilor, însă cred că ea poate fi calea pentru bunăstarea noastră. Beneficiile contribuției depășesc aria sănătății mintale și drept dovada, îți las mai jos o listă de resurse suplimentare pe tema asta (1, 2, 3).

Întorcându-ne la contribuție, dacă fiecare dintre noi, alege să facă o schimbare, oricât de mică, avem șanse reale să experimentăm o versiune mai bună a acestei lumi.

Fără contribuție, evoluția este îngreunată și lăsată ca o povară grea pe umerii altora, aruncată ca un cartof fierbinte de către cei care, din diverse motive, refuză să pună osul la munca necesară schimbării, chiar și prin niște simple idei.

A evolua, din punctul meu de vedere, înseamnă să schimbi și cu 1% în bine traiectoria pe care o urmezi, prin încercări repetate, condiția fiind mereu aceeași: schimbarea traiectoriei către ceva mai bun, pentru noi și pentru ceilalți.

Tu ce dai mai departe noii generații?

Știu că o parte dintre oameni își setează obiective în perioada aceasta și e foarte bine că fac asta. Am scris aici despre momentele potrivite pentru a seta un obiectiv.

Așa că, pentru cei care se gândesc să-și seteze diferite obiective, vă propun ca înainte de a începe creionarea lor, să priviți lucrurile din perspectiva cubului Rubik.

Imagine generată cu DALL-E. Copyright @mind-shift.blog

Atunci când îți stabilești un obiectiv, este esențial să lămurești cu tine de ce este important acel lucru pentru tine (ce și de ce vrei să schimbi?) și să te gândești la impactul acestuia asupra diferitelor domenii ale vieții tale. Fiecare domeniu important – de exemplu: cariera, familia, sănătatea, relațiile cu prietenii, dezvoltarea personală – poate fi văzut ca o față a cubului Rubik, unde rezolvarea unei singure fețe fără a ține cont de celelalte poate duce la un dezechilibru.

Din experiența mea, pentru a pune în armonie diferitele aspecte ale vieții, ca punct de pornire, avem nevoie de una dintre următoarele:

• O strategie bine gândită, inspirată din cărți, mentori sau experiențe anterioare;

• Intuiție care să ne ghideze deciziile;

• Încercări și erori, prin care să învățăm cum să ajustăm lucrurile pentru a ajunge la rezultatul dorit.

Copyright @mind-shift.blog

Cei care au încercat să rezolve un cub Rubik probabil își amintesc că primele încercări nu au fost neapărat ușoare. La început, poate părea că este suficient să aliniezi culorile pe o singură față a cubului, dar această abordare nu prea funcționează. Doar atunci când înțelegi cum să coordonezi toate fețele cubului, începi să progresezi. Asemănător, în viață, dacă te concentrezi exclusiv pe un singur domeniu – cum ar fi cariera – s-ar putea să neglijezi alte aspecte importante, precum sănătatea sau relațiile personale. Este probabil să-ți atingi obiectivele mai rapid dacă te concentrezi pe un singur domeniu, însă verifică dacă asta este ceea ce-ți dorești pentru tine acum, sau nu.

Copyright @mind-shift.blog

Când îți propui obiective pe termen lung, amintește-ți că scopul nu este să rezolvi doar un singur aspect al vieții, ci să găsești echilibrul care armonizează toate ariile importante. Asemenea cubului Rubik, uneori va fi necesar să faci un pas în spate într-un domeniu pentru a avansa în altul, astfel încât să construiești un tablou de ansamblu mai echilibrat.

Înainte de a formula obiective, întreabă-te care sunt domeniile cheie din viața ta. Notează-le și gândește-te ce îți dorești să îmbunătățești în fiecare dintre ele. Apoi, creează obiective care să fie în acord cu dorințele tale, dar care să ia în considerare și impactul asupra celorlalte domenii. Totodată, e important să vezi ce anume te motivează pentru atingerea obiectivului și cum poți menține vie motivația (vezi studiu 1).

Cubul Rubik ne învață că echilibrul nu este doar un scop, ci un proces. Chiar dacă uneori simți că atenția ta este împrăștiată, amintește-ți că, la fel ca în rezolvarea cubului Rubik, fiecare mică ajustare contează, iar cu răbdare și perseverență, putem rezolva acest puzzle al vieții, construind o versiune mai armonioasă a noastră.

În final, îți las aici un articol și o carte2 care să te inspire în definirea obiectivelor tale:

           Imagine preluată de pe site-ul freepik.com

Primele idei apărute în legătură cu acest subiect au fost ale psihologului rus, Lev Vygotsky care în jurul anului 1978, propune o teorie legată de procesul de învățare. “Zone of Proximal Development“ sau “Sweet Spot“ este acea parte din învățare, prin care elevii puteau obține mai ușor autonomie, dacă primeau ajutor din partea tutorilor lor. Pe măsură ce elevii obțineau mai multă autonomie în diverse arii, posibilitatea ca ei să devină mai autonomi în alte arii (cu ajutor din partea tutorilor) se mărea.

Imagine preluată de pe https://educationaltechnology.net/vygotskys-zone-of-proximal-development-and-scaffolding/

Pornind de la această teorie, Tom Senninger creează “The Learning Zone Model“, model care ne aduce mai aproape de conceptul de zonă de confort.

Imagine preluată de pe https://www.momentsoffreedom.org/learning-zone-model

Pentru mine, etapele de dezvoltare arată cam așa:

                       Copyright @mind-shift.blog

Zona de confort conține două componente:

- Zona de siguranță

- Zona de stagnare

Când ne referim la a ieși din zona de confort, de cele mai multe ori ne referim la a ieși din zona de stagnare. Pentru ca o persoană să poată ieși din zona de stagnare, e nevoie să aibă o zona de siguranță, un spațiu din care să-și poată lua resursele pentru a merge mai departe. Acest spațiu de siguranță se clădește pe experiențele noastre reușite (pe ceea ce știm că putem face), pe modul în care ne gestionăm resursele interioare sau ni le alimentăm și pe modul în care ne raportăm la noi(ex.: “eu pot/nu pot X”, “eu am/nu am capacitatea Y”).

Zona de confort este locul în care avem cea mai mare experiență acumulată. Este zona în care avem încredere în forțele noastre că putem face cu ușurință acel lucru pe care l-am mai făcut cândva cu succes. De aceea, experiențele similare nu pot provoca nicio creștere, deoarece nu aduc lucruri noi de învățat.

Zona cu temeri și blocaje este zona în care facem primele teste, primele încercări în cadrul unei experiențe noi.

De fiecare dată când încercăm ceva nou apare un conflict interior în raport cu necunoscutul, cu situațiile neprevăzute. În funcție de cum reușim să rezolvăm acel conflict, reușim să trecem mai rapid sau mai lent prin zona cu temeri. Modul în care am învățat să gestionăm acest conflict în trecut, influențează timpul pe care îl vom petrece în această etapă. Prin urmare, orice pas în plus făcut pentru a ne acomoda mai ușor cu situațiile necunoscute, va contribui și pe viitor la capacitatea noastră de a gestiona situațiile noi.

De asemenea, starea noastră mentală și emoțională contribuie la rezolvarea conflictului cu necunoscutul. Spre exemplu, în perioadele stresante din viața noastră, deși poate pornim la drum cu mult elan, este posibil să ne oprim în această etapă pentru că resursele noastre s-au terminat. Totodată, în situațiile noi pe care le experimentăm, dacă dezamăgirea este mai mare decât satisfacția pe care o obținem, atunci tendința este de a ne întoarce în zona de confort (“De ce să mai încerc dacă nu mi-a ieșit din prima? Mai bine mă întorc la ce știu”).
În această etapă se reactivează mult mai ușor acea voce critică din interior sau devenim mai atenți la criticile celor din jur. Aici poate să apară și rezistența la experiențele noi, la propunerile noi, din teama că “noul” poate distruge ceea ce ne este familiar, deci poate distruge ceea ce ne aduce un plus de confort.

Zona de învățare presupune că avem destule resurse (psihice, emoționale) pentru a încerca din nou și din nou, până reușim. Aceasta este zona care întărește reziliența la greșeli, capacitatea de adaptare în fața necunoscutului, îmbunătățește încrederea în sine și apare în momentul în care reușim să rezolvăm o problemă, o situație cu care nu ne-am mai întâlnit. Însă, în momentul în care acea situație devine familiară, după un timp, ne întoarcem automat în zona de confort. De aceea, cu cât petrecem mai mult timp în zona de învățare, spațiul nostru de siguranță se extinde, încrederea în forțele proprii crește și astfel noi resurse interioare se creează (sau se încarcă).

Zona de creștere este cea care ne ajută în procesele creative, ne ajută să inovăm, să găsim soluții la situații aparent imposibile. Este zona din care setăm obiective pentru țelurile noastre cele mai înalte. Este zona în care lucrăm la potențialul nostru maxim. Însă, la fel ca în cazul zonei de învățare, cu fiecare etapa în care suntem mai aproape de obiectiv, ne acomodăm cu situațiile neprevăzute, căpătăm încredere în forțele proprii și extindem zona de siguranță.

Un lucru care simt că este omis în discuțiile despre creștere personală, este legat de modul în care menținem viu și constant acest spațiu de siguranță, fără a rămâne blocați într-o zonă de stagnare. Putem face asta fiind atenți la modul în care investim și gestionăm energia în activitățile noastre, ca mai apoi, cu acele resurse, să reușim să ne dezvoltăm în raport cu potențialul existent. Cu alte cuvinte, e nevoie de un raport favorabil (supraunitar) între energia pe care o investim într-o anumită experiență (fie că vorbim de sarcini de lucru, relații, proiecte etc.) și rezultat. Ce ajută la a menține acest raport favorabil este și timpul pe care îl petrecem pentru a ne uita mai des la ce a reușit și cum VS ce nu a reușit.

De asemenea, este posibil să acționăm din diferite zone, în diferite aspecte din viața noastră. Poate pe plan profesional, zona de siguranța poate este mai stabilă și generează suficientă energie încât să determine o persoană să acționeze din zona de învățare sau creștere, în timp ce, în plan personal, persoana poate fi mai reținută în ceea ce privește schimbarea unor obiceiuri vechi, care nu-i mai folosesc.

E important să vedem în care dintre zone ne aflăm, pentru a putea aplica strategiile potrivite mai departe, fără a ne descuraja.

Obiectivul nu este să fugim de zona de confort (dar nici să rămânem blocați în stadiul de stagnare), să stăm în situații nepotrivite pentru noi (poate chiar toxice), pentru a deveni rezilienți și creativi, ci să extindem această zonă de confort pentru a face cât mai ușor tranziția către zona de creștere.

Tu cum contribui la creșterea ta?

Îți mulțumesc că ai reușit să parcurgi acest material până la sfârșit și aștept părerea ta despre acest subiect!

Mi-am dorit de mult să scriu despre importanța terapiei și despre cum blamarea mersului la terapie blochează accesul oamenilor la resurse care i-ar putea ajuta să funcționeze diferit.

Terapia nu este despre “sunt defect și nu pot fi reparat” și nici despre “a căuta probleme acolo unde nu sunt”.
Terapia este mai degrabă despre a găsi sensul acțiunilor noastre, mai ales ale celor pe care le facem pe pilot automat. Totodată este și despre a ne asuma acțiunile pe care le facem și rolurile pe care le avem.
De aceea, atunci când nu suntem mulțumiți cu viața pe care o avem, recomandat ar fi să ne uităm în primul rând la ce putem schimba fiecare dintre noi în viața lui, înainte de a căuta vinovați sau scuze în exterior.
Iar daca alegem drumul vinovăției și al vinovaților, să știm că avem oricând opțiunea să facem un pas lateral și să explorăm și alte opțiuni.

Ce ne sperie sau ne ține departe de orice formă de terapie, poate fi o pistă bună de investigat, pentru că de multe ori ne punem singuri piedici, bariere sau transformăm drumul spre noi într-un drum anevoios și greu. Uneori putem face asta tocmai pentru că am învățat că rezultatele se văd și se întâmplă dacă depunem mai mult efort, altfel, miza este prea mică și nu prea contează. Alteori, facem asta pe pilot automat: în mod inconștient, creștem nivelul de dificultate pentru că așa am fost obișnuiți, acesta fiind modul familiar în care am primit lucruri în viața noastră – “am luptat pentru tot ce am obținut” - și lupta continuă, de multe ori, în pofida beneficiului propriu.

      Imagine generată cu DALL-E. Copyright @mind-shift.blog

Pentru mine, terapia face parte dintr-o gimnastică a minții, care mă ajută să-mi măresc aria de observare și să-mi scutur credințele sau chiar barierele pe care mi le creez singură la nivel mental.
Prin terapie, am învățat să-mi explorez harta mea mentală, practic să înțeleg cum gândesc și de ce gândesc așa, am învățat să gestionez mai bine acțiunile și să-mi dozez eforturile către scopuri care contează pentru mine.
Toate lucrurile acestea pe care le-am explorat și căutat în terapie, au avut în spate un singur scop: să fac lucrurile mai bine în timpul dat pe care îl am.
Știam că pot face lucrurile mai bine, însă nu știam de ce aleg să nu fac asta sau cum să le fac mai bine.

Nu de puține ori am folosit introspecția, terapia sau coaching-ul, ca modalitate de eficientizare, de echilibrare și recalibrare, însă mai presus de toate, pentru mine toate aceste modalități m-au ajutat să pun pauză: pauză gândurilor sau comportamentelor care nu mă ajută să-mi ating obiectivele.

Modul în care fiecare dintre noi alege să facă terapie conștient sau inconștient, în cabinetul unui terapeut, în taxi sau la coafor, în timpul spovedaniei sau în preajma unui medic, reprezintă, în viziunea mea, o normalitate a faptului că noi avem nevoie să fim în conexiune cu ceilalți oameni, mai ales atunci când întâmpinăm greutăți și avem nevoie de ajutor. Iar a cere ajutor, a devenit un act de curaj pentru simplul motiv că recunoaștem că avem limite, în loc să fie o normalitate a faptului că suntem umani.

Pe lângă teama de a cere ajutor, posibilitatea de a fi blamat și, implicit, de a fi exclus dintr-un grup reprezintă o piedică în calea dezvoltării personale atât timp cât părerile celorlalți ajung să cântărească mai mult decât nevoile individuale.

Însă blamarea terapiei funcționează de multe ori ca un mecanism de apărare a celor care evita începerea unor acțiuni concrete care ar aduce la schimbări (de comportament, de gândire) în viața lor. Din această perspectivă, blamarea, care în premisa de mai sus vine la pachet cu inacțiunea, este poate la fel de păguboasă ca tendința de a abuza de toate terapiile disponibile, însă fără a acționa. Expunerea la diverse terapii are totuși un beneficiu, însă acesta se poate pierde rapid dacă doar asistăm pasivi la noi informații teoretice.

Conform celui mai recent studiului european despre sănătatea mintală desfășurat anul trecut, 46% dintre persoanele intervievate au resimțit anxietatea sau depresia în urma schimbărilor globale cauzate de pandemie, războaie și instabilitatea economică.

La nivelul României doar 42% dintre respondenți au resimțit aceste stări, dintre care doar o treime dintre aceștia au ales să apeleze la ajutorul lui psiholog, psihiatru sau a medicului de familie. Cei mai mulți dintre cei care au resimțit anxietate sau depresie (peste 60%), nu au solicitat sau beneficiat de ajutor profesional, comparativ cu media europeană de 54% 1.

Toate aceste date, nu fac decât să arate, pe un eșantion de persoane, o realitate apăsătoare: ne este greu, avem nevoie de ajutor, însă cerem prea puțin ajutorul celor care îl pot oferi.

Dacă pornim demersurile către orice formă de recalibrare (introspecție, terapie, coaching, spovedanie etc.), cu ideea că nici de data asta nu o să ne iasă, vom căuta și găsi toate motivele ca acest lucru să fie validat cu fapte din mediul exterior.
La fel ca și în cazul în care pornim la drum căutând o soluție: vom găsi resurse, idei și fapte care să demonstreze că acea formă de recalibrare funcționează.

De aceea, fiecare experiență cu diverse forme de terapie va fi diferită, iar important ar fi să căutăm forma de terapie care ne susține cel mai mult în demersurile personale.

Tu cărei direcții vrei să acorzi atenție?
Ce experiență vrei să ai?

Nu am încercat niciodată să profit de asta sau să învăț să fac asta pentru a-i descoase, pentru a obține ceva de pe urma acelor informații și poate de aici vine și o parte din curajul oamenilor de a se deschide în fața mea, cu mai multă ușurință decât o fac de obicei.

Îmi amintesc nenumărate situații în care aș fi putut, prin statutul pe care anumite locuri, contexte sau un grup de oameni l-au creat pentru mine, să profit, să manipulez sau să sfărâm sufletele celor cu care discutam.
Printr-un singur cuvânt, un singur gest sau o privire, fiecare dintre noi e capabil să construiască sau să dărâme o cărămidă din sufletul lui om.
Gândul acesta m-a motivat să încerc, pe cât pot eu, să acționez diferit în relație cu oamenii și să aduc mai mult bine - chiar și prin gesturi mici. Am rămas surprinsă de multe ori, văzând cât de mult contează să fii sincer într-un context în care poate nimeni nu are curajul să fie așa. Deși nu pare că poți muta munții din loc cu sinceritatea, cu bunătatea sau cu asumarea, poate și pentru că lucrurile acestea par neînsemnate totuși, lucrurile se schimbă și generează schimbări, poate la fel de impresionante precum dimensiunile unui munte. Schimbările apar exact precum cele generate de ciocnirea plăcilor tectonice ale căror efecte uneori le simțim mai puternic, altă dată deloc, însă ele tot există. Un banal „cutremur” de sinceritate poate schimba complet dinamica unor relații dacă avem timp și vrem să observăm lucrul acesta.

Totuși, când vine vorba despre noi, cât de blânzi suntem cu noi înșine atunci când greșim sau suntem obosiți?

Câtă îngăduință și răbdare avem cu noi în momentul în care acționăm într-un mod neplăcut, nepotrivit? Dar după ce a trecut momentul respectiv?

Cât de des ne privim cu sinceritate, cu onestitate atunci când vrem să ne păcălim?

Până acum câțiva ani nici nu-mi puneam problema să mă uit la relația mea cu mine, deși remarcam cu ușurință că nu eram complet mulțumită cu viața mea, cu anumite situații în care mă puneam în urma unor alegeri făcute pe pilot automat. Să caut sentimentul acela de „acasă” era pe GPS-ul meu, însă pilotul meu automat se împotmolea destul de frecvent în drum spre destinație.

Exact ca în viața reală, când te împotmolești pe drum și nu mai știi în ce direcție să mergi, unul dintre cel mai potrivite lucruri pe care poți să le faci e să te oprești. Să te oprești, să te reorientezi, să analizezi puțin situația, astfel încât să reușești să te pui iar pe drumul tău spre destinație.
Să ma opresc, să analizez ce resurse am, ce poți folosi mai departe și ce am nevoie să învăț m-a ajutat să pun pilotul automat să acționeze într-o direcție mai potrivită mie.

Din toată această agitație a vieții, am învățat să mă opresc mai des pentru a putea merge înainte, deși poate sună și pare contraintuitiv. La început mă opream pentru a mă asigura și re-asigura că sunt pe drumul cel bun. Acum, tot mai des, mă opresc pentru a vedea până unde am ajuns și îmi iau timp să mă bucur de momentul în care am ajuns.

Tu când te-ai oprit să te observi ultima dată?

       Imagine generată cu DALL-E. Copyright @mind-shift.blog

P.S.: Un instrument care te-ar putea ajuta la aceasta introspecție este cartea Briannei Wiest – „Tu ești muntele” sau cartea Ralucăi Anton – „Terapie 1 la 1 cu sinele tău”.

Succes la descoperiri! :)

De ce e nevoie să treacă un an pentru a ne da „refresh”, pentru a deschide noi drumuri, pentru a începe să lucrăm la ceea ce ne dorim să devenim?

Deși nu obișnuiam să îmi scriu pe o hârtie intențiile, visurile, aspirațiile, realizez că și atunci când nu făceam asta, dacă intenția cu care îmi propuneam atingerea unui obiectiv mă motiva, reușeam să ating obiectivul, uneori chiar înainte de termenul estimat inițial.

Atunci la ce ne ajută aceste intenții pe hârtie?

Eu le-am găsit utilitatea atunci când am dorit să-mi fac ordine în gânduri.
Uneori am atâtea idei de care aș vrea să mă apuc, atâtea direcții în care aș putea să evoluez, să mă dezvolt, încât, chiar dacă fac anumite acțiuni în acele direcții, risc să mă pierd între opțiuni. Iar în marea de opțiuni din care pot alege, entuziasmul meu se scufundă, căutând cea mai bună soluție pentru a obține un rezultat.

Însă, pentru a reuși să-mi dozez entuziasmul și energia mult mai bine, a fost nevoie de mai mult decât o foaie de hârtie. Pentru mine a fost nevoie să accept că sunt într-un punct al vieții mele, din care pot alege să plec sau să rămân, a fost nevoie de o motivație bine întemeiată ca să pot să-mi susțin demersurile către noi experiențe, dar mai ales, am avut nevoie să mă accept pe mine așa cum sunt în punctul acela al vieții mele și să admit, că fără experiențele din trecut, eu cea de acum, n-aș mai fi fost aici, acum, în acest fel.

Și totuși, avem nevoie de un început de an pentru a ne așeza intențiile?

          Imagine generată cu DALL-E. Copyright @mind-shift.blog

Poate ai trecut printr-un moment mai puțin plăcut în viața ta de la începutul anului până acum sau chiar în timpul sărbatorilor de iarnă, poate nu ai energie acum să îți asumi noi drumuri pentru tine sau drumuri către tine, iar asta e în regulă.

Lasă-ți timp să respiri, să treci prin această perioadă așa cum ai tu nevoie.

Iar atunci când simți că e momentul să pornești pe un drum nou, întreabă-te:

• Ce mă motivează la acest nou drum?

• Ce am nevoie în acest proces?

• Ce pot folosi mai departe, din ce am învățat până acum?

O foaie nouă de hârtie, un pix și un început de an nu pot face miracole fără asumarea acțiunilor de către tine. Printre toate instrumentele pentru formularea unei intenții, momentul cel mai potrivit și presiunea pentru a face asta, rămâi loial ție în toate acțiuniile pe care ți le propui.
Intențiile sunt la fel de valoroase dacă sunt definite în mai, iulie sau noiembrie, atât timp cât sunt asumate acțiunile necesare îndeplinirii lor.

Tu ce îți asumi la început de drum?

Subscribe now