Etape și limite

Psihologia dezvoltării umane este unul dintre subiectele mele preferate. Mi se pare că acest subiect este important de explorat de către orice persoană care vrea să înțeleagă mai bine cum funcționăm ca oameni, începând de la cele mai fragede vârste. Pentru că înainte de a vorbi despre mecanisme de apărare sau adaptare, automatisme, credințe limitative sau obiective, cred că este important să înțelegem cum ne-am dezvoltat și cum putem „șlefui” laturile pe care le considerăm colțuroase.

Imagine generată cu Gemini 3. Copyright @mind-shift.blog

Psihologul Erik Erikson și soția sa și-au petrecut o bună parte din viață pentru a descrie cele mai importante stadii/etape ale dezvoltării umane și impactul lor asupra vieții omului. Erik Erikson descrie cele 8 stadii psihologice de dezvoltare în cartea sa “Identity: Youth and Crisis”¹, analizând fiecare stadiu prin prisma unui conflict pe care omul e nevoie să-l rezolve. În funcție de modul în care reușește să rezolve acest conflict, se vor dezvolta sau inhiba anumite competențe:

Etapa 1: Încredere vs. Lipsă de încredere

În această etapă timpurie, copilul învață să aibă încredere în ceilalți și în sine dacă primește grijă, iubire și răspuns constant la nevoile sale. Astfel, lumea este percepută ca sigură și previzibilă, iar această bază susține dezvoltarea ulterioară. Dacă nevoile nu sunt satisfăcute regulat, apare neîncrederea, care poate afecta mai târziu imaginea de sine și formarea identității.
Convingerea care rezultă din această etapă, conform cărții “Identity: Youth and Crisis”, este “Sunt ceea ce mi se dă“ (E. Erikson (1968), p. 107).

Etapa 2: Autonomie vs. Rușine

Între aproximativ 18 luni și 3 ani, copilul începe să își dorească independență și să ia propriile decizii. Dacă este susținut corespunzător, dezvoltă autonomie, încredere în sine și voință. Dacă este controlat excesiv, pedepsit sau umilit, poate ajunge să simtă rușine, îndoială de sine și dependență de ceilalți.
Convingerea care apare în această etapă este “Sunt ceea ce pot decide să fiu“ (E. Erikson, 1968, p.114).

Etapa 3: Inițiativă vs. Vinovăție

Între 3 și 6 ani, copilul devine curios, activ și orientat spre explorare, joc și stabilirea de scopuri. Dacă această inițiativă este încurajată, se dezvoltă sentimentul de scop, ambiția și dorința de a experimenta roluri noi. Dacă este pedepsit sever pentru curiozitate sau explorare, poate dezvolta vinovăție, teamă și inhibiție. Un rezultat negativ în această etapă interferează cu formarea identității în adolescență și poate contribui la confuzia identitară.
Convingerea care rezultă din această etapă este: “Sunt ceea ce îmi pot imagina că voi fi“ (E. Erikson (1968) p. 122).

Etapa 4: Simțul competenței vs. Inferioritate

În perioada școlară, copilul învață să respecte reguli, să coopereze și să ducă la capăt sarcini utile. Reușita în activități și aprecierea din partea celorlalți contribuie la formarea unui sentiment de competență și valoare personală. Eșecurile repetate sau lipsa recunoașterii pot genera inferioritate, demotivare și sentimentul că munca sa nu contează.
Convingerea care apare în timpul acestei etape este: “Sunt ceea ce pot învăța să fac să funcționeze” (E. Erikson (1968), p. 127).

Etapa 5: Identitate vs. Confuzie de rol

Adolescența este perioada în care individul încearcă să răspundă la întrebări precum „Cine sunt?” și „Ce vreau să devin?”. Relațiile cu prietenii, grupul și partenerii contribuie la clarificarea identității prin feedback și modele. Dacă acest proces nu este rezolvat, pot apărea confuzia de rol, îndoiala de sine și chiar comportamente autodistructive.

Etapa 6: Intimitate vs. Izolare

După clarificarea identității, tânărul adult caută relații apropiate, autentice și stabile. Intimitatea presupune apropiere emoțională, afectivă și sexuală, dar și capacitatea de a construi un „noi” fără a pierde propriul „eu”. Dacă identitatea nu este suficient de bine conturată, persoana poate evita apropierea reală și poate ajunge la izolare, singurătate sau relații superficiale.
Convingerea care apare în timpul acestui stadiu este: “Suntem ceea ce iubim“ (E. Erikson (1968), p. 138).

Etapa 7: Productivitate vs. Stagnare

La maturitate, accentul cade pe capacitatea de a contribui prin muncă, familie, creșterea copiilor sau implicare în comunitate. Rezolvarea pozitivă a acestei etape duce la productivitate, grijă față de ceilalți și sentimentul că viața are sens prin ceea ce lași în urmă. Dacă acest lucru nu se întâmplă, apare stagnarea, egocentrismul și senzația de gol interior. Stagnarea, conform lui Erikson, înseamnă ca “indivizii, apoi, încep adesea să se răsfețe ca și cum ar fi propriul lor ...unicul și singurul copil“ (E. Erikson (1968), p.138).
Convingerea care apare în acest stadiu este legată de ceea ce individul simte că poate crea, produce sau contribui în jurul său.

Etapa 8: Integritate vs. Disperare

În această etapă, omul își privește viața în ansamblu. Dacă își acceptă trecutul și propriile alegeri, ajunge la integritate, împăcare și înțelepciune. Dacă predomină regretul, resentimentul și nemulțumirea, apare disperarea în fața finalității vieții.
Convingerea care apare este: “Sunt ceea ce supraviețuiește din mine“ (E. Erikson (1968), p. 141).

---

Dacă ne uităm peste aceste stadii, poate nu mai pare atât de anormal să vedem un copil de 2-3 ani care vrea să-și impună punctul de vedere în încercarea lui de a-și obține și dezvolta autonomia. La fel cum devine mai ușor de înțeles de ce bunicii ne adresează întrebări insistente despre planurile noastre de viitor, în încercarea de a vedea ce va supraviețui din ei și ce vom duce noi mai departe.

Totuși, faptul că o persoană se află într-un anumit stadiu de dezvoltare nu-i obligă pe ceilalți să accepte orice fel de comportament.
Înțelegerea stadiilor de dezvoltare poate aduce mai multă empatie în relațiile cu ceilalți, însă nevoia de limite rămâne valabilă.

Fără limite, un copil de 2-3 ani poate crește cu iluzia că dacă se încăpățânează sau țipă, poate obține orice. Ori a obține orice nu înseamnă autonomie și acest lucru nu îl va ajuta în dezvoltarea sa în stadiile ulterioare. În același timp, constrângerea copilului pentru a se comporta dezirabil în orice situație, reduce posibilitatea de dezvoltare armonioasă. În acest caz, este important ca noi, ca adulți, să înțelegem ce se întâmplă cu un copil într-o anumită etapă, de ce simte ceea ce simte și de ce reacționează într-un anume mod, ca apoi să-l ghidăm corespunzător, având în minte faptul că într-o zi va deveni un adult, care cel mai probabil, va da mai departe din ceea ce a învățat de la noi sau din interacțiunea cu noi. Aici recunosc că îmi place perspectiva lui Alfred Adler, care consideră că omul trebuie crescut din perspectiva omului social, a omului care se dezvoltă și contribuie într-o societate, deci e important să ne gândim la tipul sau modalitatea de dezvoltare și contribuție pe care ne dorim să o aducă puiul de om și ce model îi oferim.
Dacă vrei să aprofundezi subiectul, regăsești aici două recomandări pentru cărți ² și ³.

De asemenea, tendința pe care o observ în ultimul timp la unii adulți legată de a nu mai simți „rușine” pentru că este o emoție „cu vibrație joasă” este complet nejustificată. Fiecare emoție are rolul ei și este important să înțelegem de ce o simțim, iar în exces, evident, nicio emoție nu este sănătoasă, însă suprimarea unei emoții pentru a deveni „mai evoluați spiritual” cred că este o capcană. Ca oameni (la orice vârstă) este normal să trecem printr-o paletă de emoții pentru că asta, până la urmă, este o parte din ceea ce ne diferențiază față de alte specii. De aceea, cred că fuga de rușine ne poate aduce mai mult rău decât bine, pentru că absența totală a rușinii este nerușinarea deci lipsa de educație sau comportamentul necivilizat ori asta este cât se poate de departe de ideea unui om evoluat. Prin urmare, lipsa rușinii nu poate aduce nimic bun pentru un om sau pentru societate, însă este important să lucrăm la reglarea și nu la suprimarea ei.

Bun și dacă te afli în situația copilului care a fost pedepsit, constrâns să reacționeze doar în mod dezirabil, ce este de făcut?
Vestea bună vine tot de la Erik Erikson: multe dintre competențele ratate sau dezvoltate insuficient pot fi recuperate ulterior, însă prin muncă susținută (de exemplu, prin terapie).
Aici este important de menționat că judecata asupra părinților (sau îngrijitorilor primari) nu ajută, ci mai degrabă e nevoie să privești către modalități de reconfigurare a ceea ce ai fost învățat pentru a dezvolta cât mai armonios competențele care nu s-au fixat sau dezvoltat corespunzător și deși nu va fi neapărat ușor, cred că merită tot efortul, mai ales că, inevitabil, fiecare dintre noi va trece și prin stadiul de „integritate vs. disperare” în care vom face bilanțul vieții.
O carte care te poate ajuta este “Mai bun decât părinții tăi“ de Janet G. Woititz⁴.

Un alt lucru important de menționat aici este că odată dobândită sau îmbunătățită competența dorită, e nevoie să știm să protejăm ceea ce am acumulat.
Ideea de limite, deși de multe ori este privită ca o restricție, eu cred că este mai degrabă despre a (ne) proteja și a ghida. Nevoia de a impune limite nu e necesar să apară ca o îngrădire a celor care până nu demult ne-au fost aproape, ci ca o formă de a proteja ceea ce am obținut (de exemplu, liniște, spațiu sau o nouă competență) chiar dacă acest lucru s-ar putea să vină la pachet cu distanțarea față de anumite persoane. Acest lucru e bine să fie lămurit (în măsura în care este posibil) și cu ceilalți, tocmai pentru a nu elimina definitiv relații care ar putea fi ajustate, îmbunătățite (atât timp cât ambele părți implicate în relație își doresc acest lucru).
Așa că, pentru fixarea unei competențe, este important de abordat și modul în care ne asigurăm că acea competență poate rămâne fixată pe termen lung, deci e important să ne uităm și la cum limităm acele lucruri care ar putea sabota fixarea competenței.

Psihologia dezvoltării umane nu înseamnă să devenim altcineva sau o persoană neautentică, la fel cum nu este despre a căuta hibe în propriul nostru parcurs, ci despre înțelegerea și integrarea etapelor pe care le traversăm de-a lungul vieții.
Pentru că, în spatele unor comportamente nedorite, se poate afla o dezvoltare dezechilibrată, iar odată conștientizat acest lucru, stă în puterea noastră să facem schimbări.

1. Erik Erikson (1968). Identity: Youth and Crisis. W. W. Norton & Company. URL: https://www.academia.edu/37327712/Erik_H_Erikson_Identity_Youth_and_Crisis_1_1968_W_W_Norton_and_Company_1_

2. J. Lansbury (2020). Cum dă educăm copiii mici cu respect și blândețe (Traducere de C. Scarlet). Ed. Univers.

3. A. Adler (2009). Înțelegerea vieții (Traducere R. Harduc). Ed. Trei

4. J. G. Woititz (2019). Mai bun decât părinții tăi (Traducere D.-I. Chiriță). Ed. Pagina de Psihologie