O picătură într-un ocean
Nu am reușit să citesc pe cât mi-aș fi dorit (încă). Dacă este un lucru care mă consolează cu privire la posibilitatea de a trăi mai multe vieți, este că aș avea mai mult timp să citesc și să studiez.
Imagine generată cu Gemini 3. Copyright @mind-shift.blog
Însă să crezi că poți trăi mai multe vieți (sau că ai trăit mai multe vieți) mi se pare o capcană. O capcană în care găsești confortul pentru a evita responsabilitatea: „de ce să fac acum, că mai am timp, și dacă nu îmi ajunge viața asta, mai urmează una”, sau o capcană care te ține prins în lanțul veșnicului prigonit: „mi se întâmplă asta pentru că acum X vieți am făcut asta”.
Poate posibilitatea de a trăi mai multe vieți există și nu o pot înțelege eu pe deplin, dar ce-ar fi să ne aplecăm mai degrabă asupra vieții pe care o avem acum?
Sigur, poate nu e viața perfectă (dar cine spune că trebuie să fie?) sau poate nu este viața pe care simțim că am merita-o, însă este singura în care avem posibilitatea de a face schimbări.
Uneori mă surprind oscilând între trecut și viitor, iar singurul lucru care mă ține să nu cad într-o parte sau alta rămâne prezentul (și, implicit, felul în care mă raportez la viața de acum). În căutarea unei metode de a rămâne ancorată în prezent, m-am întrebat: dacă tot apare această oscilare, oare n-ar ajuta să creez un cerc și să așez în el lucrurile pe care le vreau în viața pe care o experimentez acum?
De exemplu, dacă vreau pace, liniște, timp pentru citit, atunci cu ce m-ar ajuta să răscolesc trecutul și să rămân prinsă în vortexul durerilor din trecut?
Cei care m-au rănit nu au cum să mă ajute să ies de acolo, pentru că, dacă ar fi știut (cred eu), nu mi-ar fi provocat durere sau, cel puțin, nu la un nivel crescut.
Dacă vreau pace, liniște, timp pentru citit, atunci cu ce m-ar ajuta să merg în viitor să văd ce se va întâmpla? Pacea de mâine se fundamentează pe baza de azi.
În plus, odată cu acest cerc apare și nevoia unor limite. Limitele astea nu sunt despre indiferență, respingere sau „ascunderea sub preș” a lucrurilor neplăcute, ci despre a rămâne cu suficiente resurse încât să pot contribui mai departe către ceea ce consider că este valoros.
Dacă îți dorești să discutăm despre toate atrocitățile din lume, despre câtă suferință și nedreptate există și cât de rea este lumea în care trăim, probabil că nu voi fi un partener de discuție prea bun… sau nu pentru prea mult timp. Pot să ascult, să înțeleg îngrijorările cu privire la ce se întâmplă în lume, însă inevitabil apare întrebarea: ce facem mai departe?
Dacă privim în jurul nostru, vedem diferite crize sau evenimente globale — fie că vorbim despre război, fie despre schimbările climatice — care pot fi copleșitoare. Pe de-o parte acestea par mari și departe, tocmai de aceea, e ușor ca neputința să-și facă simțită prezența. Și totuși, dacă „cercul” înseamnă ancorare în prezent și limite, atunci întrebarea devine alta: cum se poate ieși din „știrile care apasă” și intra într-o formă de acțiune care are sens, fără epuizare și fără să se piardă stabilitatea interioară?
Articolul 1 prezintă cum persoanele caracterizate de o atitudine generală de optimism dar fără intenția de a acționa sunt, de fapt, mai puțin dispuse să se implice în acțiuni civice sau proteste pentru a combate aceste pericole.
Pe de altă parte, o barieră importantă apare atunci când vine vorba de implicare. Când lumea e percepută ca „prea mare”, iar omul ca „prea mic”, orice acțiune riscă să pară inutilă. În astfel de momente, devine esențială convingerea de bază despre cum funcționează realitatea: este lumea ceva fix, aproape imposibil de schimbat, sau ceva care poate fi modelat, care poate fi ajustat prin eforturi repetate și prin oameni care acționează împreună?
Articolul 2 prezintă cum se instalează pasivitatea oamenilor când vine vorba de schimbările climatice. Cei mai mulți oameni nu neagă neapărat schimbările climatice, însă au convingerea fundamentală (care oferă siguranță psihologică) că sistemele lumii nu pot fi modificate de printr-o contribuție aparent mică, deși lucrul acesta nu este, de fapt, adevărat.
A rămâne pasiv nu e o soluție. Dar nici transformarea lucrurilor care ne deranjează în motive de plângere și lipsă de acțiune. Așa că revin la ideea „cercului” ca formă de a pune limite și a acționa în ideea de a contribui la o lume mai bună.
Din această perspectivă, „cercul” nu este despre a face totul sau a „salva lumea”, ci despre a-ți asuma o parte — mică, dar reală — din ceea ce poate fi schimbat.
Poate e doar o picătură într-un ocean, dar cred că de aici începe: din puținul pe care îl avem, pus în slujba binelui, ca să schimbăm lumea.
Visător, naiv? Poate, dar eu încă am speranța că asta e ceea ce e nevoie să facem.
Scarci, F., Mula, S., Sorvillo, S., & Theodorou, A. (2025). Too positive to act? Positivity, psychological distance, and collective action intentions in response to global threats. Personality and Individual Differences, 252, 113601. https://doi.org/10.1016/j.paid.2025.113601
Jankowski, J. M., Mlynski, C., & Job, V. (2024). Just a drop in the ocean? How lay beliefs about the world influence efficacy, perceptions, and intentions regarding pro-environmental behavior. Journal of Environmental Psychology, 100, 102445. https://doi.org/10.1016/j.jenvp.2024.102445